DREPTUL LA COPILĂRIE – despre valoarea intuiţiei umane

  „Asta nu te privește pe tine!“

Vă mai amintiți cu groază această replică, pe care probabil că ați auzit-o foarte des în copilărie? Ori de câte ori adulții discutau despre ceva care copiilor li se părea a fi deosebit de misterios și de interesant, erau rostite aceste cuvinte aproape insuportabile. Oricine trebuie să fi urât în copilăria sa această propoziție și încă o altă serie de declarații de refuz asemănătoare ale părinților și trebuie să fi dorit sfârșitul rapid al propriei copilării, pentru a putea afla, în sfârșit, cele mai mari mistere ale lumii, pe care părinții, bunicii și profesorii le-au ascuns de el cu atâta stăruință.

Părinții, care, prin această propoziție și prin altele, au încercat să-i țină pe copii departe de „lucrurile pentru adulți“, de regulă au făcut, în mod intuitiv, ceea ce este corect. I-au ferit pe copiii lor de subiecte care i-ar fi suprasolicitat pe aceștia din punct de vedere emoțional și psihic și s-au delimitat în atitudinea lor de generația tânără, astfel încât aceasta să poată recunoaște o ierarhie clară, care nu înseamnă nimic altceva decât că există subiecte pentru adulți și subiecte pentru copii.

Ce subiecte fac parte din ce domeniu au stabilit exclusiv adulții, căci lor nu le-a venit ideea de a discuta așa ceva cu copiii. Încă și mai bine a fost atunci când subiectele problematice nici măcar nu au ajuns la urechile copiilor. Problemele parteneriale ale părinților, chestiunile dificile legate de boală și de moarte, deciziile de natură financiară care erau importante pentru viitor, războiul și, bineînțeles, și multe chestiuni legate de sexualitate, toate acestea erau subiecte care au fost discutate, în funcție de posibilități, seara, când copiii erau în pat.

Această generație de părinți știa, în mod intuitiv, că există o serie întreagă de subiecte care îi suprasolicită pe copii și care i-ar fi împovărat puternic în viața de zi cu zi. Așadar, ținerea la distanță a copiilor de aceste discuții a avut un motiv extrem de pozitiv: trebuia păstrată lipsa de griji a copilăriei, copiii trebuiau protejați și trebuiau să crească ocrotiți. 

Pentru acest stil de relaționare cu copiii pot fi găsite multe alte exemple. Dacă în rândul adulților se dădea curs unei invitații, copiii erau adesea prezenți numai în momentul salutului, căci, în funcție de posibilități, erau ținuți la distanță de discuțiile ulterioare, de obicei prin metoda simplă de a le oferi o ocazie de a se juca.

Chiar și organizarea utilizării televizorului era coordonată în așa fel încât, în funcție de posibilități, copiii nu aveau voie să vadă știri sau filme cu scene violente ori scene de dragoste. La acestea se adăugau reguli stricte cu privire la orele de culcare, care oricum nu permiteau vizionarea filmelor difuzate seara târziu, care erau accesibile persoanelor cu vârste mai mari.

Pe scurt: era absolut normal ca majoritatea deciziilor importante să fie luate de adulți, iar copiii să fie nevoiți să accepte rezultatul. Motivul pentru acest lucru a fost permanent recunoașterea unei granițe invizibile între lumea adulților și lumea copiilor, perceptibilă, de exemplu, și prin faptul că copiilor nu le erau permise judecăți de valoare despre adulți, ci copilului i se explica cel puțin la nivel verbal că așa ceva nu-i este îngăduit. Această sancționare verbală venea apoi și sub forma unei observații („Nu se vorbește așa despre adulți!“), și nu prin încercarea de a explica în detaliu de ce lucrurile stau așa.

Toate acestea s-au întâmplat într-o perioadă în care, comparativ cu astăzi, transformarea tehnologiei avea mai degrabă un ritm lent. ..Prin faptul că lumea exterioară s-a apropiat tot mai mult de propriul mediu, au fost desființate, în felul acesta, și granițele din interiorul lumii adulților, care înainte erau firești. Aceste schimbări în relația dintre om și mediul său nu au putut rămâne fără consecințe asupra relației cu copiii. Treptat au luat naștere deplasări bazate pe un consens social, cu ale căror consecințe asupra psihicului copilului trebuie să ne confruntăm astăzi tot mai mult.

Omul suprasolicitat de transformarea socială, care, în încercarea de a ține pasul cu ceilalți, a pierdut și multe contacte cu alți adulți, a pornit în căutarea unui înlocuitor, pe care l-a găsit în copil.

Cum ne-am schimbat?

UN STUDIU DE CAZ — O PROFESOARĂ POVESTEȘTE DIN VIAȚA EI COTIDIANĂ 

Stau împreună cu o colegă pe coridor, pentru a discuta ceva. Un băiat intervine în mijlocul discuției și ne întrerupe. Drept urmare, spun că — așa cum poate vedea — acum nu am timp. Băiatul nu se lasă descurajat și continuă să povestească despre problema sa. Când îi atrag din nou atenția să aștepte un moment, răspunde: 

-Când sunteți, în sfârșit, gata? Acum e rândul meu. Trebuie să aflu ceva pentru tema pentru acasă. Și acum sunt aici, iar tu nu ai timp. Nici mama mea nu consideră că este bine cum mă tratați.

Iată răspunsul mamei, când o abordez cu privire la acest lucru: 

– Este foarte dornic de cunoaștere și vrea să înțeleagă totul mereu imediat. Așa se întâmplă în cazul unor asemenea copii interesați și dezghețați: sunt puțin nerăbdători. 

Imaginați-vă o petrecere de aniversare a zilei de naștere, la care zece adulți stau împreună pentru a face conversație. Brusc li se alătură un copil care spune „Salut“, așadar cere afecțiune. În ziua de azi aproape întotdeauna se întâmplă ca discuția adulților să fie imediat întreruptă și lumea să se îndrepte spre copil, în loc să termine mai întâi discuția începută pentru ca apoi să acorde atenție copilului. Așadar, copilul experimentează în acest moment faptul de a putea controla dintr-o dată zece adulți. Este ceva gigantic! Însă nimeni nu observă faptul că, în această situație, care pare să constea doar în afecțiune și atenție, copilului i se refuză o experiență existențială, și anume aceea de a trebui să se adapteze, de a trebui să aștepte până când propria dorință poate fi satisfăcută. Dacă cei zece adulți s-ar comporta în felul acesta, astăzi acest lucru ar fi aproape întotdeauna interpretat greșit ca fiind o atitudine neiubitoare, respingătoare sau aspră. 

Întrucât copiii nu se transformă de la sine în adulți care pot face față tuturor cerințelor unei vieți cotidiene normale, sarcina principală a părinților, bunicilor, educatorilor din grădinițe, școli și alte instituții este aceea de a le înlesni această transformare. 

Însă acest lucru poate fi realizat doar de adulții care consideră ca fiind hotărâtoare delimitarea de copil și care îi dau acestuia posibilitatea de a fi copil, adică de a învăța cum să se poarte într-un rol subordonat, iar în etapa adolescenței cum să se lase condus treptat spre maturitate. Până atunci ei au nevoie să fie călăuziți, oglindiți și, astfel, protejați.

 

Michael Winterhoff

 

Să fiţi sănătoşi, înţelepţi şi veseli, dragii mei cititori!

Psihoterapeut integrativ/Psiholog clinician Adina Gîdiuţă

Brăila, Calea Călăraşilor, 161, CONCIVIA

Telefon: 0748225151/ 0736277687

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.