Fericirea este o problemă

Acum aproximativ două mii cinci sute de ani, într-un palat impunător din munții Himalaya din Nepalul de azi, trăia un rege căruia urma să i se nască un fiu. Regele avea planuri mărețe cu acest fiu: voia să-i ofere o viață perfectă. Copilul urma să ducă o existența lipsită de suferință-aveau să-i fie îndeplinite toate nevoile și dorințele, oricând.

Regele a ridicat ziduri înalte în jurul palatului, astfel încât prințul să nu cunoască lumea din afară. A răsfățat copilul cu mâncăruri și daruri și l-a înconjurat de servitori care i-au satisfăcut toate mofturile. Și copilul a crescut întocmai cum și-a dorit tatăl lui, fără să știe că viață poate fi și crudă.

Așa  a trecut toată copilăria prințului.Însă, în ciuda luxului și a opulenței nesfârşite, prințul a ajuns un tânăr destul de nemulțumit.Curând, orice experiență îi părea goală și lipsită de valoare. Problema era că nimic din ce i-a dăruit tatăl sau nu părea îndeajuns și nu însemna nimic.

Așa că, într-o noapte, tânărul prinț s-a strecurat afară din palat, curios să afle ce se găsea dincolo de ziduri. A pus un servitor să-i fie călăuză prin satul din apropiere, iar cele văzute l-au îngrozit.

Pentru prima dată în viață lui, a făcut cunoștință cu suferință omenească. A văzut oameni bolnavi, bătrâni, fără adăpost, oameni suferinzi, ba chiar și oameni pe moarte.

Întors la palat, prințul s-a confruntat cu un fel de criză existențială. Neștiind cum să interpreteze ceea ce văzuse, a devenit un plângăcios și a început să se vaiete din toate cele. Mai mult, așa cum le stă în fire tinerilor, prințul a ajuns să-l acuze pe tatăl sau de lucrurile pe care acesta le făcuse pentru el. Era nefericit din cauza bogățiilor, s-a gândit prințul.  Viața lui nu avea nici un sens din pricina bogăției. S-a hotărât să fugă.

Doar că printul semăna cu tatăl lui mai mult decât își dădea seama.  Avea idei la fel de mărețe. Nu intenționa doar să fugă, ci să renunțe cu totul la statutul sau nobil, la familie, la posesiunile sale, că să trăiască pe stradă și să doarmă pe pământ, ca un animal. Urma să se înfometeze, să se chinuie și să cerșească resturi de mâncare de la străini pentru tot restul vieții.

A trăit ani de zile ca un vagabond, o rămășiță aruncată și uitată a societății, un rahat de câine uscat la baza ierarhiei sociale. Prințul a suferit destul de mult, așa cum plănuise. A îndurat boală, foamea, durerea, singurătatea și decăderea. A fost chiar la un pas de moarte, adesea fiind silit să mănânce doar o nucă pe zi.

Au trecut câțiva ani. Apoi alți câțiva. Și apoi…nu s-a întâmplat nimic. Prințul a  început să observe că viața plină de suferință pe care o ducea nu-i oferea nimic. Nu-i oferea înțelepciunea pe care și-o dorea. Nu-i revela niciun mister profund al lumii sau vreun înțeles suprem.

Până la urmă prințul a ajuns la aceeași concluzie la care am ajuns cu toții dintotdeauna: suferința e nasoală. Și nu are neapărat o semnificație. La fel ca bogăția, suferința nu are nicio valoare când e suportată fără un sens.

Confuz de-a binelea, prințul s-a spălat, după care a plecat și a găsit un copac mare lângă un râu. A decis că se va așeza sub acel copac și nu se va ridica până ce nu-i va veni o altă idee măreață.

Legenda spune că prințul cel confuz a stat patruzeci și nouă de zile sub copac. N-o să intrăm acum în amănunte despre fezabilitatea biologică a șederii timp de patruzeci si nouă de zile în același loc, dar sa spunem că în răstimpul acesta prinţul a descoperit   o serie de adevăruri profunde.

Unul dintre aceste adevăruri a fost următorul: viața în sine înseamnă suferință. Bogații suferă din cauza bogățiilor lor. Săracii suferă din cauza sărăciei. Oamenii fără familie suferă din cauza că nu au o familie. Cei cu familie suferă din cauza familiilor lor. Cei care cauta plăceri lumesti suferă din pricina plăcerilor lumești. Cei care se abțin de la plăcerile lumești suferă din cauza că se abțin.

Asta nu înseamnă că toate suferințele sunt la fel. Unele suferințe sunt cu siguranță mai profunde decât altele. Ideea e că nimeni nu scapă de suferință.

După câțiva ani, prințul a construit un sistem filosofic pe care l-a împărtășit lumii. Prima și cea mai importantă teza a folosofiei sale era acesta: durerea și pierderea sunt inevitabile, așa că n-are nici un rost să le opunem rezistență.

Prințul a ajuns cunoscut sub numele de Buddha.

În caz că n-ați auzit de el, să știți că a fost un personaj mare de tot.

Multe din presupunerile și credințele noastre se sprijină pe o premisa. Premisa că fericirea este ca un algoritm, că putem munci pentru ea, o putem merita sau dobândi tot așa cum reușim să intrăm la facultatea de drept sau cum reușim să construim un joc foarte complicat de lego.

Premisa este problema. Fericirea nu este o ecuație. Nemulțumirea și neliniștea sunt inerente naturii umane și componente necesare construirii unei fericiri solide.

Problemele sunt constanța vieții; fericirea vine din rezolvarea problemelor.

Cuvântul cheie este rezolvare.

Dacă eviți problemele sau simți că nu ai nicio problema, atunci vei suferi. Daca simti că te confrunți cu probleme pe care nu le poți rezolva, vei fi la fel de nefericit.

Ingredientul secret se găsește în rezolvarea problemelor, nu în absența lor.

Pentru a fi fericiți, ne trebuie ceva de rezolvat; fericirea este, așadar, o formă de acțiune, este o activitate, nu ceva ce ți se oferă în mod pasiv.

Oriunde ar fi problemele tale, ideea e simplă: rezolvă probleme, fii fericit!

Cum a spus Freud cândva: “Intr-o zi vei privi în urmă şi anii de luptă ti se vor părea cei mai frumoşi”.

Să fiţi sănătoşi şi veseli, dragii mei cititori!

Cu infinită preţuire,

Psihoterapeut integrativ-Psiholog clinician Adina Gidiuţă

Brăila, Calea Călăraşilor 161, clădirea Concivia, nr.de contact 0748225151

Sursa: Mark Manson

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.