FII TU EROUL MEU, DRAGULE!

 

Nu pot învaţa pe nimeni nimic. Pot doar să-i ajut să gândească-Socrate

 

Brent era un bărbat cu succes financiar, foarte respectat în comunitate, care începuse terapia cu o stimă de sine ridicată. Problema să era incapacitatea de a stabili relaţii care să răspundă nevoilor sale de sprijin şi apropiere.

Se pare că tiparul pe care îl urma invariabil era acela al alegerii unor femei care, fie aveau aşteptări prea mari, fie erau prea independente pentru a răspunde nevoilor sale. Brent era conştient din punct de vedere intelectual de aceste tipare şi de opţiunile sale, dar nu le putea înţelege. Analizându-şi trecutul, pe care în mare parte îl uitase sau îl ignorase, considerându-l irelevant, ieşit la iveală următoarea poveste.

Într-o zi, pe când avea doar patru ani, Brent şi-a îmbrăţişat mama, după care a ieşit afară pentru a se juca şi a descoperi lumea; viaţa era frumoasă. După un timp, aşa cum fac toţi copiii, Brent s-a întors acasă pentru că mama să-l vadă, şi el, la rândul lui, să se asigure că totul era în ordine în lumea lui cea mică. Când a intrat, mama să plângea ţinându-l în braţe pe fratele lui mai mic, care plângea şi el.( Deşi Brent nu avea cum să ştie la acea vreme, părinţii săi se certaseră la telefon.) Deodată, lumea lui Brent părea ameninţată şi copilul s-a speriat, „Ce-am făcut sau ce n-am făcut?”- s-a întrebat el.

 

Încercând să se liniştească, Brent a întrebat: „Mami, ce e , ce s-a întâmplat?” Mama i-a răspuns :” O, Brent, ce bine că eşti aici. Spune-i lui mami că totul va fi bine!” Tulburat pe moment, Brent a dat curs cererii mamei. A bătut-o uşor pe umăr, i-a zâmbit şi i-a spus plin de mândrie formulă magică:” E OK, mami. Totul va fi bine, ştiu eu!” Mama i-a întors zâmbetul: „ Bărbăţelul meu minunat! Nu ştiu ce m-aş face fără ţine!”

Lumea lui Brent a revenit la normal. Şi totuşi, ceva important se întâmplase.

Băieţelul de patru ani nu avea cum să îşi dea seama că ceea ce se întâmplase era un incident normal şi izolat şi că alinarea pe care i-o putuse oferi mamei nu era rezultatul unei puteri magice pe care o posedă. Aşa s-a născut un mit, şi, odată cu el, Brent a dobândit un soi de măreţie: a început să creadă că, într-un fel sau altul, deţinea puterea de o face pe mama sa( şi poate că pe toată lumea) să se simtă bine; mai mult, trebuia să facă această pentru că dorinţele să-i fie îndeplinite. În el s-a născut credinţă că „Am sarcina de a-i face pe oameni să se simtă bine sau rău, ceea ce spun, gândesc sau fac eu, îi va aduce în jurul meu sau îi va alunga.”

 

Poate că povestea lui Brent are un iz dulce amărui: un copil care îşi încurajează mama aflată într-un moment de tristeţe.

Brent era însă un copil care avea nevoie că mama să să fie acea persoană adultă care să aibă grijă de el. La fel că alţi copii de vârsta sa, încă incapabili de a face diferenţa între iluzie şi realitate, Brent se temea că viaţa lui va lua sfârşit dacă ceva rău li se va întâmplă părinţilor. Credea şi că mama lui suferea din cauza lui, fără să vrea sau să se gândească, părinţii le spun adesea copiilor” Mă faci să sufăr”.

Ca adult, Brent ar fi reacţionat raţional în faţa situaţiei:” Mama este supărată, voi fi lângă ea, chiar dacă asta nu o să o ajute prea mult”
La acel moment din copilăria să, Brent ar fi avut nevoie de informaţii şi de cuvinte liniştitoare pe care nu le-a auzit. Avea nevoie că mama să-i spună: „Îţi mulţumesc că îţi pasă de mine, dar totul e în regulă”. În loc ca mama să aibă grijă de starea Eului Copilului înspăimântat care era atunci, lui Brent i s-a cerut să se îngrijească de starea Eului Copilului supărat din mama, şi, în cadrul acestui proces, să-şi reprime propriile temeri şi nevoi.
Brent a alinat suferinţele mamei cu preţul propriilor nevoi emoţionale; a continuat să o facă şi că adult. Din punctul de vedere al unui copil, soluţia a fost una creativ-adaptativă: Voi înceta să mă simt speriat şi voi avea grijă de ea.

Şi se pare că a funcţionat: mama a rămas în preajma lui. Ba chiar i-a zâmbit!
Brent a continuat să repete acest model incostient al reprimării sentimentelor şi nevoilor personale, alegand în mod inconştient femei nefericite care să-i consolideze sistemul de credinţe. În acest fel a avut parte de ceea ce îşi dorea în relaţiile sale adictive perturbate: din punct de cedere psihologic, comitea o eroare de atribuire.

Partenerele dependenţe l-au împiedicat să-şi satisfacă propriile nevoi. Într-un mod extrem de subtil, ele îi întăreau concluziile iniţiale:

Nevoile mele sunt neimportante şi Am puterea de a face o femeie( pe mama sau o altă) să se simtă bine.
Tragic este că Brent, adult acum, avea nevoile sale personale, ca şi dreptul la propriile sentimente şi dorinţe; avea dreptul de a primi ajutor, fără că mai înainte să aibă el grijă de ceilalţi.
În iubirea adictivă, legăturile de dependenţă se stabilesc în realitate între Copilul Interior al unuia şi Copilul Interior al celuilalt partener.

Ceva înăuntrul îndrăgostiţilor dependenţi îi face să creadă că, pentru a supravieţui, trebuie să se ataşeze unul de celălalt, fiindca celălalt are puterea magică de a te completa ca persoană.

Aşa apar problemele în dragoste.

Îndrăgostiţii dependenţi nu pot să înţeleagă că pot fi, de unul singur, un întreg. Sentimentul prevalent că le lipseşte ceva îi conduce, în relaţiile adulte, spre căutarea inconştienţă a celuilalt, pentru a-şi satisface nevoile neîndeplinite. Dar o persoană incapabilă să identifice nevoile sale reale are tendinţa de a caută persoane similare cu cea originară( de exemplu, un părinte), prima care i-a refuzat, din neputinţă sau neştiinţă, exprimarea nevoilor.
Este că şi cum te-ai lovi cu capul de un zid din cărămidă-un exerciţiu de autodistrugere.

Iubirea imatură, infantilă, crede că „Dacă eu am grijă de tine şi te iubesc aşa cum vreau ca tu să mă iubeşti, atunci chiar mă vei iubi aşa cum vreau eu.”

 

Avem impresia că dragostea unui copil este generoasă şi inocenta, dar de multe ori ne înşelăm. Copiii nu sunt capabili de iubire spirituală; dragostea lor este egocentrică. Iubesc pentru a supravietui, pentru a nu avea de-a face cu durerea, frică sau lipsurile.

Şi acest model, odată interiorizat, revine în cazul iubirii adictive la adulţi.
Bărbaţii au aceleaşi nevoi de apartenenţa, inter-relaţionare şi intimitate, pentru a cunoaşte împlinirea în dragoste.

Puţini oameni se iubesc pe sine fără rezerve, dar toţi dorim să fim iubiţi aşa. Aidoma copiilor mici, cercetăm lumea pentru a-i găsi pe aceia care ne vor iubi total iar atunci cand o poveste de dragoste se sfârşeşte, încrederea în noi înşine se prăbuşeşte. E normal să fii afectat de o pierdere, dar atunci când o relaţie se termină sau este pe cale să se sfârşească , nu este sănătos să asociem acesta pierdere cu autodevalorizarea sau pierderea stimei de sine.

Brenda Schaeffer

 

Să fiţi sănătoşi şi veseli, dragii mei cititori! Si sa fiti mai mereu eroii vostri.

Psihoterapeut Adina Gîdiuţă

Brăila, Calea Călăraşilor nr.161, clădirea Concivia

Telefon: 0748225151

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.