ÎNGERI PENTRU ÎNGERI

Când un copil aflat în derivă este prea aproape de un vânator, o simplă mâna întinsa poate deveni un sprijin salvator. Chiar o pălăvrăgeala anodină constituie un eveniment care poate să-i schimbe cursul vieții.

De multe ori, educatorii sunt eficienți tocmai prin această modalitate, pe lânga transmiterea de cunoștințe abstracte. Ei devin tutori ai rezilienței pentru un copil rănit atunci când dau naștere unui eveniment semnificativ, ce dobândeste valoare de reper.

Tatăl lui Miguel era jurnalist la Santiago. într-o noapte, a trebuit să fugă chiar înainte de sosirea soldaților, dar a fost  arestat a două zi dimineață în casă unor prieteni. Numai Miguel și mama lui au reușit să prindă avionul spre Paris. La puțin timp după aceea, mama s-a îmbolnavit și s-a stins, lasându-și fiul de 16 ani singur, cu documentele înca neclarificate și fără să vorbească prea bine limba. Școala a devenit pentru acest adolescent principala speranța de integrare. Lucra de foarte devreme dimineață, spalând geamuri pe o suma fixă, apoi sarea pe bicicletă pentru a ajunge la liceu. De la prima ora de curs, el avea deja trei ore de muncă la activ. La prânz, servea într-o cantină, după care se reîntorcea la cursuri, la ora 14.

Domnul Bonnafe, profesor de științe naturale, avea o reputație de om sever. Totuși, nu ridica niciodată tonul, dar ținea în mâna stânga o provizie de bucățele mici de cretă, pe care le lansa cu precizie în capul copiilor care vorbeau sau nu erau atenți. Nimeni nu protesta. O tăcere temătoare se lasă la orele lui. într-o bună zi, domnul Bonnafe a venit să ia prânzul la cantină la care Miguel servea în pas alergător. Nu au schimbat nici un cuvânt, dar privirea lungă și insistență a profesorului l-a făcut pe Miguel să înteleaga că tocmai se petrecuse un eveniment emoționant. După-amiază, la curs, Miguel a ghicit o mică ridicare din sprâncene a profesorului și o imperceptibilă înclinare a capului, care însemna cu siguranță “jos pălăria”.

Acest semn minuscul a fost punctul de plecare al unei relații privilegiate.

De atunci înainte, Miguel s-a aflat în vederea acestui om care-i dădea lucrările într-o tăcere marcantă și uneori, în timpul cursului, părea să i se adreseze direct. Această complicitate mută l-a făcut pe adolescent extrem de sensibil față de cursul de științe naturale. Se pregătea cu mare atenție, pentru că știa că Bonnafe avea să acorde importantă oricărui lucru care venea de la el. A progresat atât de mult și a investit atât de mult în această materie, încât, vreo câtiva ani mai târziu, a devenit medic.

Nu se pune problema să afirmăm că ridicarea din sprâncene a profesorului l-a făcut pe copil medic, pentru că el visa deja din Chile să devină medic, dar putem avansa ideea că un copil nu se ocupă în mod special de o materie decât pentru cineva, în mod intenționat.

 

Cel mai mic gest semnificativ care înseamna: “Exiști în mintea mea și ceea ce faci tu este important pentru mine” luminează un colț de lume și te face sensibil la un tip de cunoștințe abstracte.

 

Efectul de reziliența a survenit grație unei întâlniri mute, dar pline de semnificație, deoarece fiecare a devenit pentru celălalt o figura importantă. Iată ce însemna copilul pentru Bonnafe: “EI are un curaj pe care eu nu l-am avut când a trebuit să-mi întrerup studiile.” Iar pentru copil profesorul însemna: “Am câstigat stima lui, prin urmare merit să fiu respectat, în ciuda epuizării mele fizice și a condiției mele sociale mizere.”

Este uimitor să constatăm măsura în care pedagogii subestimează efectul prezenței lor și supraestimează transmiterea de cunoștințe. Mulți copii, chiar foarte mulți, explică la ședințele de psihoterapie în ce măsură un pedagog a modificat traiectoria existenței lor printr-o simplă atitudine sau o frază, banală pentru adult, dar bulversantă pentru copil. În schimb, pedagogii nu sunt conștienți de această putere. Profesorii întrebati despre reușitele scoIare ale elevilor lor nu-și atribuie aproape niciodată meritele succesului.

Aproape întotdeauna îl explică printr-o trăsătură proprie copilului: “Avea capacitate”, “mergea foarte bine”, “era conștiincios” … ca și cum copilul ar fi deținut un fel de calitate școlară de care ei erau străini, un teren propice pe care crescuseră cunoștințele semănate de ei.

Iată de ce profesorii care cred în reziliența au un efect de reziliența superior față de aceia care nu cred în puterea ei.

Coeficientul de inteligență ne permite să cuantificăm nu inteligența unui copil, ci viteza sa de dezvoltare intelectuală într-un mediu dat. Acest test oferă un reper pentru adapta rea intelectuală într-o cultură în care școală joacă un rol important. Unii cercetători au ridicat coeficientul de inteligență pe un piedestal, pentru a trasa o ierarhie intelectuală, fapt ce explică motivul pentru care alții l-au combătut, încercând să-I descalifice printr-o dezbatere de idei mai mult ideologică, decât științifică.

Boris Cyrulnik

Psihologii numesc „reziliență“ tainica forță de a opune rezistență unui mediu ostil, defavorabil, sau de a ne întoarce dintr-o situație deprimantă din nou la viață deplină; depășirea loviturilor sorții care, inițial,  păreau insuportabile.

Să fiti sănătoşi şi veseli, dragii mei cititori!

Psihoterapeut integrativ/Psiholog clinician Adina Gîdiuţă

Brăila, Calea Călăraşilor, 161, CONCIVIA

Telefon: 0748225151/ 0736277687

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.