POC!

O tânără mamă descoperă ce zace în spatele amintirii în care sora ei mai mare îi distruge o jucărie îndrăgită.

 

Prima mea amintire este limpede ca lumina zilei. Am doi ani și jumătate. Vara abia a sosit și fruntea îmi este plină de sudoare. Euforică, merg țanțoș prin sufragerie, îmbrăcată în costum de baie, cu un colac galben în formă de cal în jurul taliei. Calul are o față neagră și un zâmbet ștrengăresc. Mă zbânțui prin sufragerie. Sora mea de cinci ani, Sophie, mă privește amenințător. În jurul taliei îi atârnă un șorț înflorat, noul ei cadou de la magazinul de jucării „Cadouri de la buni”. Cu cât fac mai tare pe grozava, cu atât o enervez mai tare pe Sophie. Eu am căluțul, și tot ce a primit ea de la bunica e un biet șorț de pânză.

            Ho, ho, ho, călutule! Simt că ceva mă împinge din spate. Mă întorc și o văd pe Sophie zâmbind triumfător, ținând în mână un ac de prins scutece. Mă simt derutată. De ce zâmbește așa? Privesc în jos și văd cum mi se dezumflă căluțul. Împietresc. Nu m-am mai simțit niciodată atât de nedreptățită. Mi-a spart căluțul! Cum a îndrăznit să-mi facă una că asta? Izbucnesc în lacrimi, totul în jurul meu se prăbușește. „Unde e mama?” Trebuie să-i spun ce mi-a făcut Sophie. Numai ea poate readuce dreptatea pe lume.

            În acel moment, mama intră pe ușă. Alerg să-i spun ce a făcut Sophie. Mama se uită la mine dar pare să nu observe că sunt supărată. De ce zâmbește? Sophie mi-a spart căluțul iar mama zâmbește și atât. Aici se încheie amintirea mea.

            Douăzeci și cinci de ani mai târziu, stau întinsă pe canapeaua analistului meu la câteva luni după ce am născut-o pe prima mea fiica. Gândurile mi se îndreaptă spre cea mai veche amintire a mea. Spun încă o dată povestea invidiei surorii mele, a atacului îndreptat spre jucăria mea îndrăgită. Totuși, pe măsură ce vorbesc, amintirea se modifică brusc și perspectiva mea se lărgește. Îmi apare clar în minte imaginea mamei. Și, în sfârșit, pot vedea ce n-am văzut până acum: pe sora mea nou-născută, Rachel, înfășată strâns în brațele mamei. Părinții mei tocmai sosiseră de la maternitate cu bebelușul.

            Întinsă pe canapeaua analistului, liberă să-mi las mintea să rătăcească înapoi în timp, îmi amintesc gândul ciudat care a pătruns în mintea mea de copil de doi ani și jumătate în acea după-amiază îndepărtată: burta mamei mele s-a dezumflat, a făcut „poc”. Înfiorată, îmi amintesc sentimentul de oroare și furie indreptat nu împotriva lui Sophie, ci împotriva mamei. Simt cum un acces fierbinte de gelozie mă străbate-este vorba despre invidia mea, nu a lui Sophie. Acum înțeleg de ce mama arată atât de fericită în ciuda suferinței mele.

            Un zâmbet de recunoaștere îmi înflorește treptat pe chip. Misterul acestei amintiri încărcate a fost dezvăluit și suferință mea indelungată începe să se topească. De-a lungul săptămânilor și anilor ce au urmat, am început să-mi înțeleg furia legată de nașterea surorii mele mai mici și am putut pătrunde complexele recurente subterane din relațiile dintre surorile mele, mama și mine.

Salvado Dali s-a dovedit a fi un observator fin al vieții interioare când a pus : „Diferența între amintirile false și cele adevărate este la fel de mare că cea dintre bijuterii: întotdeauna, cele false arată mai autentic și mai strălucitor.” În psihoterapie și psihanaliză, ascultăm amintirile timpurii ale pacienților noștri și cântărim care sunt pietrele prețioase și care sunt zorzoanele care ascund bijuteriile de preț.

            În cabinetele noastre, noi, terapeuții, vedem deseori aceste fenomene la lucru. Un pacient își amintește un eveniment și, deși amintirea este adevărată, simțim că zăbovește asupra ei pentru a se proteja de sensurile mai profunde și mai tulburătoare. Aspectul inacceptabil al amintirii este ecranat pentru a proteja Eul-adica sentimentul profund al sinelui. Freud a presupus că ceea ce zace de cele mai multe ori in spatele „ecranului” este amintirea unor dileme și dezamăgiri din copilărie.

            Povestea fetiței și a jucăriei dezumflate este o bună ilustrare a modului cum funcționează amintirile-ecran.Într-adevăr, invidia a mânat-o probabil pe sora ei mai mare să distrugă jucăria surorii ei mai mici. Dar modul cum naratoarea a construit inconștient amintirea acelui eveniment a protejat-o de amintirea faptului că în acea zi suferise o trădare mult mai mare decat distrugerea unei jucării noi, dar substituibile. Ea n-a putut concepe că mama ei era autoarea acestei răni cumplite.Cu alte cuvinte, a deplasat un eveniment deasupra celuilalt.

            Deplasarea este o formă comună de protecție psihică ce mută emoții rele sau periculoase dinspre „obiectele”( persoanele) indispensabile spre cele mai puțin importante. Așadar, fetiță a creat deplasarea deoarece era prea înspăimântător pentru ea să admită cât de furioasă se simțea pe mama ei. Această formă de apărare psihică este un proces necesar și protector care funcționează în serviciul facilitării unei avansări sănătoase spre sentimentul valorii de sine.

Ea se evidentiază in memorie ca “cea mai autentică si mai strălucitoare”, dar, in ultimă instantă, deghizează bogatiile semnificative ascunse ale amintirii ingropate.

Bună regăsire pe tărâmul psihoterapiei, știința bijuteriilor mentale și sufletești, cu ajutorul căreia ne manifestăm liber, aspirand constient, neintrerupt, catre reintregire.

Să fim sănătoşi şi veseli, dragii mei cititori!

Psihoterapeut integrativ/Psiholog clinician Adina Gîdiuţă

Brăila, Calea Călăraşilor, 161, CONCIVIA

Telefon: 0748225151/ 0736277687

 

“La terapie in fustita de balerina”-Kerry L. Malawista, Anne J. Adelman, Catherine L. Anderson

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.