TOT CE IMI ADUC AMINTE

Când tata vorbea cu mine întotdeauna începea cu „Ţi-am spus astăzi cât de mult te iubesc?” Sentimentul de dragoste a fost reciproc şi, în ultimii săi ani, pentru viata sa părea vizibil se află în ultima faza, am devenit şi mai apropiaţidacă se putea aşa ceva.
La vârstă de 82 de ani el era gata moară, şi eu eram pregătit -l las plece de lângă mine, pentru a nu-i mai prelungi suferinţă. Am ras şi am plâns, ne-am tinut de mâini şi ne-am spus unul celuilalt cât de mult ne iubim şi am căzut de acord îi venise sorocul. I-am pus:” Tată, după ce nu vei mai fi, mi dai un semn eşti bine”. A ras de absurditatea cererii mele. Tata nu credea în viaţa de după moarte. Nici eu nu pot spun eram prea convins, dar trecusem prin mai multe situaţii care m-au făcut cred poţi primi nişte semne „de pe lumea cealaltă
Tatăl meu şi cu mine eram atât de profund legaţi, încât am simţit atacul de inima în propriul meu piept în momentul în care a murit. Mai târziu am jelit la gândul cei din spital, în înţelepciunea lor sterilă, nu m-au lăsat -l ţin de mâna atunci când şi-a dat ultima suflare.
Zi după zi rugăm aud ceva de la el, dar nimic nu s-a întâmplat. Noapte după noapte m-am rugat pentru un vis înainte de a adormi. Şi totuşi au trecut patru luni lungi în care nu am auzit şi nu am simţit altceva decât durere pentru pierderea suferită.
Mama murise cu cinci ani înainte de boală Alzheimer, şi deşi aveam propriile mele fete, am simţit moartea ei un copil părăsit.
Într-o zi, în timp ce stăteam întinsă pe o masă de masaj într-o camera întunecoasă şi liniştită, aşteptând mi vină randul, m-a izbit brusc un dor de tatăl meu.Am început mă întreb dacă nu cumva fusesem prea exagerat când îi cerusem mi dea un semn.
Mi-am dat seama mintea mea este într-o stare hiper-acută. Capul meu era cuprins de o limpezime neobişnuită încât fi putut adun coloane întregi de cifre. Am verificat văd dacă sunt treaz şi nu visez, şi mi-am dat seama nu putea fi mai treaz de-atât.
Fiecare gând al meu era o picătură de apă care pica tulburand suprafaţă perfectă a unui lac, şi m-am minunat de liniştea şi pacea fiecărui moment. Apoi m-am gândit:” Am încercat  controlez mesajele de pe cealaltă lume. voi opri acum.”
Brusc, mi-a apărut în faţă chipul mamei mele, aşa cum arată el înainte ca boala Alzheimer -i fure inteligenţa, umanitatea şi 25 de kilograme. Minunatul ei par argintiu îi înconjura faţa plăcută.
Era atât de reală şi atât de aproape, încât am avut senzaţia , dacă întind mâna, o s-o ating. Arată exact cum era ea cu douăzeci de ani în urmă, înainte declinul o copleşească. Puteam chiar simţi aroma de Joy, parfumul ei preferat. Părea aştepte şi nu spunea nimic. întrebam cum se putea întâmpla aşa ceva, gândesc la tata şi apară mama, şi în acel moment m-am simţit puţin vinovat nu gândisem şi la ea.
I-am spus, „O ,mama, îmi pare atât de rău a trebuit suferi de boală aceea aşa de îngrozitoare”.
Ea atunci şi-a aplecat capul într-o parte, ca mi arate înţeles ce i-am spus. Apoi a zâmbit-un zâmbet minunat-şi mi-a spus foarte clar „Tot ce îmi aduc aminte este dragostea”. Şi a dispărut.
Am început tremur într-o camera devenită rece dintr-o dată, şi am ştiut, din acel moment, cu toată puterea sufletului meu, dragostea pe care o dăm şi o primim este unicul lucru care contează şi de care ne amintim. Suferinţa dispare, dragostea rămâne.
Cuvintele ei sunt cele mai importante cuvinte pe care le-am auzit vreodată, iar acel moment va rămâne pe veci în inima mea.
Încă nu am auzit nimic din partea tatălui meu, dar sunt absolut sigur într-o zi, când voi aştepta mai puţin, el va apărea şimi va spune, „Ţi-am spus astăzi te iubesc?”

Bobbie Probstein

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.